Primele dificultati in relatia cu adolescentii pornesc de la simpla comunicare cu ei. Adesea, parintii au impresia ca “vorbesc la pereti”, pentru ca mesajele lor nu reusesc sa determine o schimbare de atitudine sau macar o reactie din partea copiilor. Comunicarea, in loc sa ajute relatia lor sa se dezvolte, o inrautateste. De ce se intampla acest lucru? Pentru ca se comunica inadecvat sau deficitar. Fiecare parinte care inca mai are probleme cu copilul sau ar face bine sa isi puna sub semnul intrebarii capacitatile proprii de comunicare inainte de a abandona orice speranta. Si daca tot intra in procesul de reconsiderare sub egida “sa incercam si altfel”, aflati ca exista cateva reguli simple, care se invata repede, si odata aplicate consecvent, pot aduce schimbari surprinzatoare in relatia cu adolescentii.
Pentru a-si atinge scopul, comunicarea trebuie sa indeplineasca cateva cerinte. Psihoterapeutul Michael Hammond, in cartea sa “Cum sa fii parinte bun pentru adolescenti”, ilustreaza foarte practic aceste cerinte sub denumirea de “cei 5 F: fii concret, fii clar, refera-te la comportament, fii concis si fii receptiv.” Aceste cerinte se pot aplica in orice situatie si in orice relatie, si ele pot fi rezumate astfel:
– Parintii sa spuna exact ce isi doresc de la copiii lor, fara sa amestece informatii fara legatura intre ele, sau informatiile cu sentimentele; sa foloseasca expresii fara incarcatura emotionala, utilizand cuvinte bine cantarite. Numai asa ii pot ajuta pe copii sa primeasca un mesaj clar si concis, care sa nu provoace confuzie sau sa intre in categoria manipularii emotionale.
– Cand pe un parinte il deranjeaza ce a facut copilul sau, este important sa nu il caracterizeze negativ pe acesta, ci sa faca referire doar la comportamentul sau. Indiferent de greseala facuta sau de obraznicia spusa, parintele trebuie sa nu uite ca acel lucru nu il caracterizeaza pe copil in totalitate, ca fiinta, ci doar spune ceva despre comportamentul lui, intr-un anumit moment sau perioada a vietii lui. Orice caracterizare negativa ii va ramane copilului in minte, si daca este repetata, la un moment dat va capata valoarea unei profetii.
– La fel de important este ca parintele sa i se prezinte copilului ca un model de partener in comunicare, adica sa dea dovada el insusi de ceea ce asteapta de la copilul lui, sa fie el insusi receptiv la mesajele primite.
Odata aplicate aceste cerinte minime, dar absolut necesare, abia de atunci se poate merge mai departe in a stapani arta comunicarii. Pentru a face primii pasi in comunicarea adevarata, parintii vor mai invata:
– sa socializeze cu copiii lor in fiecare zi, pe diverse teme extrascolare,
– sa ii asculte activ si empatic, fara sa intervina cu reprosuri,
– sa discute despre starile si sentimentele lor, pentru a-i invata sa si le denumeasca sau defineasca,
– sa observe cum li se schimba comportamentul sau dispozitia sufleteasca, si sa le comunice deschis ce au observat,
– sa le spuna deschis ce le place sau displace in comportamentul copiilor,
– sa foloseasca parafrazarea sau oglindirea in comunicarea cu ei (sa repete ceea ce spune copilul cu aproximativ aceleasi cuvinte), pentru a verfica in primul rand daca ei, ca parinti, au inteles corect ce a spus copilul lor.
Aceste abilitati de comunicare necesita antrenament si rabdare. Am face bine sa le exersam in fiecare zi, fara a renunta de la prima greseala. Copiii vor invata, impreuna cu parintii, sa comunice corect, si avantajele nu vor intarzia sa apara. Decisiv este pasul facut de parinti in aceasta directie.