Warning: Creating default object from empty value in /home/romexte/public_html/intrenoiparintii.ro/wp-content/plugins/more-fields/more-fields-object.php on line 140
Despre plictiseala | Intre noi parintii

Comunicare

Despre plictiseala

de Aurora Liiceanu

shutterstock_48600127Este ceva timp de cand am citit intr-un ziar strain ca incepand cu varsta de 16 ani, adolescentii nu mai vor sa-si petreaca vacantele cu parintii lor. Vacantele si le doresc planificate de ei, parintii nu trebuie sa se amestece. Motivele erau foarte clare. Mai intai, adolescentii se plictisesc in compania parintilor lor. Sunt satui de timpul stat acasa cu ei cand nu sunt in vacanta. Macar in vacanta sa fie de capul lor. In al doilea rand, vor sa fie liberi, sa faca ce vor, cand vor, sa nu primeasca sfaturi sau observatii de la parinti. Vor, deci, independenta.

M-am gandit cand am citit asta cum se intampla la noi. Sunt, oare, si la noi adolescentii grabiti sa se desparta de parinti, sa se separe temporal si spatial de ei? Dar ce se intampla cand nu sunt in vacanta, cand timpul lor personal este dramuit? Multi parinti se plang de faptul ca adolescentii lor se plictisesc. Da, se plictisesc singuri si impreuna cu altii, uneori. Ce le lipseste? De ce se plictisesc, uneori chiar si la varste mai mici?

Meditand la aceasta problema, m-am gandit ca motivatia e de vina. Nu li s-a format de mici bucuria de a face ceva, indiferent ce, pentru a simti placere. Adica, sa se proiecteze in timp cu dorinte carora sa le dea curs, sa caute sa le realizeze. Bucuria de a trai inseamna, in fond, bucuria de a face ceva care-ti face placere. Si, aici, ajungem la preferinte, la o ierarhie a placerilor, incepand cu cele care produc cea mai intensa bucurie. Si, mergand mai departe, ajungem la parinti.

Cum se face ca unii copii de mici sunt atrasi de activitati fata de care parintii au preferinte manifestate in prezenta copiilor lor? Am prieteni care pescuiesc, dar o fac cu placere pentru ca de mici au fost la pescuit cu parintii lor si s-au contaminat de la ei, bucurandu-se de felul in care isi petrec timpul. La fel se poate intampla cu sportul, mai ales fotbalul, la tati si baieti. In fond, nu conteaza natura activitatilor. Ci, dezvoltarea unei atractii fata de ceva care-i face pe copii si adolescenti sa nu se plictiseasca. As putea aminti si despre mame si fete si prajituri. Cunosc femei care fac dulciuri cu mare placere, dar care de mici au stat in preajma unor mame carora le facea placere sa faca prajituri.

Ceea ce vreau sa spun este ca emotiile se invata. Placerile se invata. Se invata tristetea, se invata bucuria. Ajungem astfel la ideea ca motivatia se formeaza, se transmite si cand copilul este mic, deci terenul este gol, samanta placerii poate rodi ulterior preferinte. Preferintele devin mijloace de a transforma placerile in realitate. Sunt, desigur, si situatii in care placerile se descopera. Asa se poate intampla cu muzica, dansul.

Placerile se molipsesc, cum am spus. Unii copii traiesc intr-o atmosfera de familie in care de la parinti se transmite preferinta, interesul fata de ceva: muzica, citit, gatit, pescuit, gradinarit, excursii in natura etc. Toate acestea fac sa nu apara plictiseala. Si asta pentru ca plictiseala inseamna un gol. Golul acesta se umple de timpuriu. E greu ca brusc sa se umple cu ceva care sa devina o componenta stabila a vietii, durabila, o carateristica a unei persoane. Exista, sigur, si convertiri, sub influenta unui eveniment sau a unei persoane.

Sa nu uitam ca cei mici, copiii sunt curiosi. Adesea, la curiozitatea lor adultii reactioneaza cu amuzament sau detasare si indiferenta. Aici, cred, ca este cheia motivatiei. Aici este momentul in care copilul poate intra intr-o lume care fiind atat de complexa si variata ii poate oferi mereu momente de satisfactie. Ne spunea un mare om de stiinta, dar si un inrait al lecturii, Gaston Bachelard: „Lire, lire, lire, douce passion de l’Anima”

Motivatia, odata dezvoltata, furnizeaza pasiuni, hobby-uri, chiar nevoi personale care fac ca plictiseala sa fie ceva strain psihologiei celui care are norocul de a o avea.

Imitatia, exemplul sunt importante. Sunt copii care reproseaza parintilor ca-i pun sa citeasca, dar pe ei nu i-au vazut niciodata citind. Uneori lipsa exemplului nu anuleaza aparitia motivatiei. Am cunoscut un mare artist, cititor care mi-a marturisit fara jena ca in casa, cand era copil, nu avea decat calendarul bisericesc pus pe perete in bucatarie. Nici o carte nu vazuse pana cand a intrat la scoala.

Motivatia e ceva misterios, dar trebuie sa-i dam prestigiul meritat. Ea poate face sa se releve abilitati ascunse si ce poate fi mai fericit decat combinatia rara intre o motivatie puternica si talent?

 

Aurora Liiceanu este unul dintre cei mai cunoscuti experti romani in psihologie. Doctor in psihologie, a lucrat in cercetare si a predat psihologie la universitati din Bucuresti, dar si din Canada sau Franta. Aurora Liiceanu este consultant in programul "Intre noi, parintii" inca de la debutul programului in anul 1998.