Warning: Creating default object from empty value in /home/romexte/public_html/intrenoiparintii.ro/wp-content/plugins/more-fields/more-fields-object.php on line 140
Fricile parintilor | Intre noi parintii

Comunicare

Fricile parintilor

de Simona Tofan

shutterstock_112822684Un proverb des folosit, „Copii mici, griji mici; copii mari, griji mari!”, ii avertizeaza pe parinti despre dificultatile cu care se vor confrunta de-a lungul anilor. Atat grijile cat si grija apar pur si simplu odata cu copilul. Cu cat un parinte va avea, constant, mai multa atentie si intelegere catre copil, formand un spatiu emotional securizant, cu atat copilul va suferi mai putin consecintele lipsei lor cand va fi mai mare.

Odata cu adolescenta, legatura dintre parinti si copii este testata mai mult ca oricand. Testul nu este greu in sine, dar cere onestitate. Parintii se confrunta cu primele „restante” si apar temeri care, din pacate, au mai mult legatura cu parintii, decat cu copiii.

„Ce va spune lumea?”

De cate ori nu auzim aceasta intrebare din partea parintilor si nu numai! Generatii intregi, trecute si prezente, si-au modelat vietile dupa ce spune sau nu spune „lumea”. Aceasta „lume” a capatat, fara sa aiba vreun drept sau calitate, rolul unui judecator suprem care a „stiut” ce simte un copil, ce nevoi are si cum poate fi ajutat. Parintii de astazi inca mai functioneaza ca prizonieri a ceea „ce va spune lumea”. Se stie, de fapt, ca multi parinti isi educa copiii dupa cum au fost educati si crescuti ei insisi, uitand ce au simtit si reprimat de-a lungul copilariei si adolescentei lor. De cele mai multe ori nu adapteaza nimic, ignorand faptul ca fiecare copil are o structura emotionala specifica, ca societatea s-a schimbat ea insasi, iar procesul de adaptare la ea este cu totul altul, mai alert si mai solicitant. Nimeni nu spune ca nu sunt necesare regulile si normele sociale, principii si valori importante care trebuie intelese si respectate, dar „lumea care spune” este un concept depasit si fara valoare educativa. In realitate, el se rezuma la ce comenteaza lumea cand moare de grija altuia.

„Cum sa ne faca noua asa ceva?”

Cand aud aceasta intrebare, imi vine in minte o replica despre care stiu ca nu prea convine: „Pai cui altcuiva?”. Daca ne gandim ca primii care au modelat copiii sunt insisi parintii. Ca cei mici au invatat in primul rand de la parinti primele cuvinte si pasi, dar si primele comportamente, ca pana ajung sa fie independenti sunt intr-o stransa legatura cauzala cu parintii, este chiar indreptatita replica de mai sus.

Se stie ca parintii care nu au avut la randul lor un climat plin de grija, respect si intelegere, care nu si-au rezolvat si inteles istoria personala, au nevoi personale reprimate care se cer acoperite. Copiii lor devin substitute, prin care parintii „primesc” atentie si importanta, iar legatura de codependenta este intretinuta de parinti. In principiu, in aceasta formula de substituire, fiecare primeste cate ceva din ceea ce are nevoie, atat adultul cat si copilul, insa nu intr-un mod emotional sanatos. Un prim pas necesar in aceasta situatie este ca parintii sa-si prelucreze istoria de viata, sa inteleaga ce au trait si reprimat, si sa isi recunoasca nevoile emotionale neacoperite, sa isi gaseasca echilibrul emotional de adult. Un al doilea pas este sa delimiteze nevoile lor de cele ale copiilor lor, sa nu le proiecteze asupra copiilor lor. Sa accepte, oricat de dificil ar fi pentru mandria lor, ca fiecare greseala a copiilor le poate indica ceea ce au gresit ei ca parinti. Si odata intelese aceste lucruri, sa inceapa o alta relatie cu copiii lor, o alta „poveste” in care personajele principale sunt copiii, nu ei.

„Cu ce am gresit noi, parintii?”

Greu de spus, la modul general. De la caz la caz, parintii gresesc fara voie, fara sa-si dea seama. Doar ca ei au asimilat anumite credinte limitative ale generatiilor anterioare, iar acestea i-au modelat fortat si nu i-au lasat sa-si manifeste intregul potential si sa devina adulti cu adevarat. Si ei, parintii, au trait anumite stari si emotii pe care nu le-au inteles sau care i-au deranjat. Le-au reprimat ca sa nu-si supere parintii, dar asta le-a schimbat comportamentul sau personalitatea. Si parintii au fost candva copii privati, probabil, de un mediu familial, de dragoste, incredere si respect, si au crescut saraciti emotional. Ca sa iasa din acest cerc vicios, parintii care isi doresc sa aiba un raspuns la aceasta intrebare trebuie sa scape de umbrele trecutului, sa se transforme din „victime inconstiente ale trecutului in indivizi responsabili ai prezentului”, cum spune Alice Miller in cartea sa extrem de actuala, “Drama copilului dotat. In cautarea adevaratului sine” (Editura Herald, 2013).

Multi adulti sunt „condusi de amintiri inconstiente, de sentimente si nevoi refulate care determina aproape orice fac sau nu reusesc sa faca.”

Se spune ca fricile cele mai acute ale parintilor sunt legate de propriile nereusite si de proiectia irationala a acestora asupra propriilor copii. Adica tatal profesor universitar isi dirijeaza musai odrasla in directia academica, indiferent daca copilul are sau nu apetenta sau calitati pentru acest tip de profesie. Sau muncitorul cuminte si harnic care ignora dorinta de a invata mai mult pentru ca „meseria e bratara de aur”, si e mai simplu sa isi vada copilul intr-un context familiar decat avand o ocupatie diametral opusa lui.

Toate aceste frici dispar in momentul in care parintii incep sa se inteleaga cu adevarat. Odata cu munca de introspectie, cand isi descopera si isi inteleg trecutul, cu rabdare, intelegere si blandete. Cand se vor intelege pe ei ca si copiii ce au fost, abia atunci vor avea „ochi si urechi” pentru proprii lor copii. Este un proces dificil, dar plin de satisfactii. Pentru ca fiecare, parinte sau copil, merita sa isi traiasca viata altfel!

 

Licentiata in Jurnalism si in Psihologie, cu un master in psihologie analitica in cadrul ARPA - Institutul Jung, Simona Tofan, consilier psiholog, s-a alaturat echipei programului "Intre noi, parintii" cu dorinta de a le fi alaturi celorlalti parinti, atat prin cunostintele pe care le-a acumultat in formarea si activitatea de psiholog, cat si prin experienta de parinte al unei adolescente de 17 ani.