Comunicare

Parintii, pe ganduri

de Aurora Liiceanu

parintii, pe ganduriDiscutii constante despre stilul de crestere si educatie a copiilor sau stilul parental cum se spune nu ne mira atata vreme cat literatura in acest domeniu este abundenta. Si asta nu numai la noi. Discutiile intre specialisti par sa fie, insa, mai acute in ultima vreme, impartindu-i pe acestia in doua categorii extreme. Pe de o parte, unii sustin ca parintii dau prea mare libertate copiilor lor, indiferent de varsta si, deci, comportamentul lor este prea permisiv si indulgent. Pe de alta parte, altii sustin ca parintii trebuie sa fie mai putin autoritari, sa tina cont de ceea ce copiii isi doresc si ca trebuie respectate dorintele si preferintele copiilor. Primii sustin ca parintii sunt prea dispusi sa tina cont de ceea ce doresc copiii, desi acestia nu prea stiu ceea ce vor si, oricum, nu gandesc consecintele alegerilor lor.

Pe acest fond in care se confrunta laxismul cu autoritarismul a aparut o pozitie oarecum paralela. O carte recent aparuta a unei specialiste in stilurile parentale in diferite culturi si societati a animat mult comunitatea specialistilor. Autoarea se numeste Jay Griffiths, iar cartea are un titlu atragator: „O tara numita copilarie” si subtitlul „Copiii in lumea exuberanta”.

Autoarea se inscrie intr-un curent nou sau o noua miscare de idei care s-ar numi „Copilarism” sau „Childism”. Mesajul general al cartii este urmatorul: crestem copii cum credem noi, gandindu-ne la noi, fara sa ne gandim ce sunt copiii si ce este copilaria. Trei teze importante privind preocuparile parintilor sunt subliniate in carte. Ele trebuie sa dea de gandit parintilor:

- opusul supunerii/ obedientei nu este nesupunerea, ci independenta;

- opusul ordinii nu este dezordinea, ci libertatea;

- opusul controlului nu este haosul, ci autocontrolul.

In carte se pledeaza pentru justitie si autonomie pentru copiii care sunt tratati intr-un fel in care este neglijat si nerespectat un principiul important: copilaria este o lume a inocentei, iar inocenta este sacra. Ea ne urmareste toata viata. Modul modern de viata pe care il impunem copiilor, indiferent de varsta, nu este cel care ar trebuie sa fie.

Se aduc si unele statistici in care ne recunoastem si noi romanii, noi neavand o cultura a statisticilor, un interes fata de rolul lor in politicile sociale. Dar, nici bani pentru ele. De aceea, voi aminti statisticile britanice. In 1971, la ei, 80% dintre copii se duceau singuri la scoala. Acum doar 8% dintre copii se duc singuri la scoala, uneori insotiti de adulti. Copiii sunt inchisi mereu: in casa, la scoala, in masina parintilor care-i duc la scoala si rareori, foarte rar mai vezi copii pe strada.
Caracterul permanent al supravegherii si controlului parintilor modeleaza mental copilul de mic. El nu este o persoana libera, ci un prizonier, o fiinta permanent supravegheata, careia i se descurajeaza ideea de libertate si responsabilitate de sine si, in multe ocazii, curajul fizic. Ca atare, copiii nu sunt liberi, percep constant grija parintilor fata de o posibila nenorocire, nu sunt pregatiti de viata.

Toate aceste idei ale autoarei mentionate mai sus intaresc in prezent ceea ce se contureaza ca un concept dur in domeniul parentalitatii: paranoia parentala. Ea se exprima printr-o excesiva preocupare manifestata – dar si interiorizata – a parintilor fata de copii, care sunt permanent supravegheati si directionati neglijandu-se, de fapt, atentia si preocuparea fata de copil sau adolescent ca persoana cu anumite particularitati. El este, chiar daca apartine unei grupe de varsta, unei categorii sociale, o fiinta unica.

Copilul si adolescentul nu este decat proiectia parintilor, este expresia reusitei lor sociale si nicidecum el, cu propriile lui ganduri, preferinte, imagini, dorinte, spaime, necazuri, frici si suparari, aspiratii.

Se vorbeste chiar despre fanteziile paranoide ale parintilor care mereu sunt in garda pentru ca ceva rau i se poate intampla oricand copilului lor. Aici, desigur, cauzele se afla in climatul social al adultilor, supusi mesajelor mediei si influentati de ceea ce sociologii numesc cultura fricii.

Acest lucru, exprimat prin excesiva inflatie de informatii negative, determina o stare de anxietate sociala la adulti, care sunt vulnerabili la influenta – efectul negativitatii este mai mare decat cel al informatiilor pozitive -, si care isi transfera vulnerabilitatea copiilor lor. Vulnerabilitatea se invata. In acelasi timp, parintii intaresc controlul si supravegherea copiilor si le induc o stare de lipsa de directie si determinare atat de necesara maturizarii si autonomiei lor.

Pe cai subtile, prin mecanisme subliminale, grozaveniile insistent mediatizate, sociale sau naturale – ostatici, crime, epidemii colective, catastrofe aviatice, conflicte armate, taifunuri, inundatii, cutremure – induc nesiguranta si fragilitate in fata vietii.

Exista oare mecanisme de aparare, solutii de imunizare fata de aceasta anxietate sociala permanent activata? E nevoie de o alta paradigma de a concepe viata? Trebuie oare sa schimbam ceva? Dar ce?

In acest context, stilurile parentale deja definite – autoritar, permisiv, indiferent/ neglijent – sunt alegeri care trebuie regandite. Adversitatile vietii cer alte strategii. Abundenta de mesaje vizand supravietuirea ar trebui sa ne faca sa schimbam nu numai stilul parental, dar si stilul de viata si atitudinea fata de viata. Poate ca acest lucru a facut ca psihologii sa se preocupe de rezilienta, considerata ca o conditie a confruntarii cu viata si prezentul, pentru a nu deveni victimele stresului post-traumatic care pare sa devina chiar o expresie a conditiei umane. O alta viziune e necesara, in care idealizarea utopica, dar si cinismul sa fie excluse in favoarea unei linii de mijloc.

Vine un an nou, putem sa stam putin pe ganduri asteptandu-l.

Aurora Liiceanu este unul dintre cei mai cunoscuti experti romani in psihologie. Doctor in psihologie, a lucrat in cercetare si a predat psihologie la universitati din Bucuresti, dar si din Canada sau Franta. Aurora Liiceanu este consultant in programul "Intre noi, parintii" inca de la debutul programului in anul 1998.